Cum a afectat-o pe Ramona Păuleanu nașterea prematură a gemenilor: „Am refuzat să mă gândesc că aș putea să nu-l mai am, deși mureau copii în fața ochilor mei”

Cum a afectat-o pe Ramona Păuleanu nașterea prematură a gemenilor. În cazul ei, dragostea pentru jurnalism nu s-a produs la prima vedere, în schimb a devenit una pe viață. Ramona Păuleanu a revenit în televiziune, la Observator (Antena 1), locul unde, de altfel, a debutat, iar acum prezintă Meteo. Am considerat, așadar, că a venit vremea să aflăm totul despre carismatica jurnalistă, a cărei viață s-a schimbat radical după ce a devenit mamă de gemeni. O misiune superbă și, în egală măsură, dificilă.
În 2021, ai devenit și tu la rândul tău mamă, când ai născut prematur gemenii Alexandra și Luca. Cât de mult o regăsești pe copila Ramona Păuleanu în comportamentul lor? Cu cine seamănă?
Tatăl lor zice că seamănă cu el, că sunt așa năbădăioși. Și îi dau dreptate, eu am fost un copil cuminte. (zâmbește) Acum, lăsând gluma la o parte, știu că sunt copii răsfățați, mi se pare normal să fie așa ținând cont de tot ceea ce s-a întâmplat, dar asta nu înseamnă că nu le impunem limite și restricții. Încercăm să îi creștem cât mai bine cu putință, câteodată nu știm exact cum, mai greșim, dar cred că asta se întâmplă cu toți părinții. Învățăm din mers. Știu însă că, atunci când vor crește mai mari, le voi insufla dragostea pentru ceea ce este bun, drept, onest. Așa aș vrea să fie, sau măcar să încerce să fie în cea mai mare parte a timpului. Ca, atunci când trag linie, să fie mândri de ei.
Venirea lor pe lume a reprezentat o mare bucurie, dar, din păcate, a fost umbrită de problemele de sănătate ale fiului tău… A stat internat 8 luni în spital, cu 16 diagnostice și cu șanse minime de supraviețuire. Cât de greu ți-a fost atunci?
De multe ori stau și mă gândesc acum că ceea ce s-a întâmplat nu a fost real. Îmi este greu câteodată să pricep că așa ceva s-a întâmplat. Deși mult timp după ce am ieșit din spital mă trezeam că urmam involuntar drumul spre „Marie Curie dacă cumva aveam treabă în zonă. Mă duceam spre spital, din obișnuință, și după ce Luca se externase, atât de mult îmi intrase în reflex. În perioada aceea, nici nu știu cum să mă cataloghez că eram. Probabil ca o fiară, acesta este cuvântul, și foarte obosită.
Nu mi-a venit să cred într-o zi când una dintre asistente mi-a arătat o poză cu mine dormind cu capul pe incubatorul lui Luca. Am fost atât de epuizată, încât am adormit în timp ce îl mângâiam, asta este o fotografie care mă tulbură de fiecare dată când o văd. Au fost multe momente când îmi pierdeam speranța, momente când nu reușeam să mă mai adun, să fiu optimistă. Și momente în care credeam că fiul meu va fi învingător, că va reuși să le arate tututor că se poate.
Dar am refuzat să mă gândesc că aș putea să nu-l mai am, deși mureau copii în fața ochilor mei. Mi s-a părut atât de abominabil gândul, că mintea mea l-a respins. Am trăit, știu, lucruri pe care alții nu și le vor putea închipui vreodată și mă bucur că este așa, că nu pot înțelege pe deplin. Doar cei care au trăit asta pot înțelege cu adevărat. L-am văzut pe Luca așa cum niciun părinte nu ar trebui să își vadă copilul, iar asta nu se va șterge niciodată din subconștient.