Rămășițele unui vechi platou de filmare, descoperite în deșert: povestea Celor Zece Porunci

Studiind dunele de nisip curate și ondulate, cuprinse între Oceanul Pacific și orașul Guadalupe, din California, devine greu de imaginat că, în 1923, această zonă era plină de actori și membri ai echipei de producție. participând la una dintre cele mai epice producții din era filmului mut.
Acest loc relativ izolat, situat de-a lungul coastei Californiei centrale, ar putea să semene cu Egiptul antic, sau cel puțin, cu percepțiile occidentale generalizate despre acesta.

Deși aici este adesea frig și ceață, peisajul poate să aducă cu cel de la Giza într-o zi fierbinte și însorită, cu caravane trase de cămile.
Legendarul regizor Cecil B DeMille a folosit zona, cunoscută oficial drept Dunele Guadalupe-Nipomo, ca loc de filmare pentru epopeea mută din 1923, Cele Zece Porunci.

Deși mai târziu, peste 30 de ani, avea să facă o altă versiune a poveștii – cu sonor de data aceasta-, rămășițele acestei prime încercări sunt cele care au ajuns să captiveze imaginația arheologilor și cinefililor.
Celebrul regizor, care era cunoscut pentru producțiile sale exagerate, plănuia inițial să filmeze povestea biblică în locații din Egipt, însă cum acest lucru ar fi fost costisitor, DeMille a decis să recreeze țara pe această mică porțiune de coastă.

Deținut la acea vreme de compania Union Sugar, terenul a fost închiriat lui DeMille pentru 10 dolari, cu prevederea că va lăsa dunele exact așa cum le-a găsit odată ce producția a fost finalizată.

El a început să construiască un decor considerat extraordinar pentru vremea aceea, beneficiind de talentul lui Paul Iribe, un ilustrator și designer cunoscut ca fiind un maestru al stilului Art Deco.

Piesa principală creată de Iribe a fost un templu egiptean enorm în care și-a luat câteva libertăți istorice prin îmbinarea motivelor egiptene cu o estetică elegantă a anilor 1920.

La acea vreme, „Orașul Faraonului”, așa cum era cunoscut decorul, era cel mai mare platou de film construit vreodată.

Pe lângă decor, DeMille a creat și „Camp DeMille”, un oraș de corturi pentru distribuție. L-a echipat cu indicatoare stradale și o cantină.

Când producția s-a încheiat, DeMille a trebuit să-și respecte promisiunea „de a nu lăsa urme”.

Deși unele dintre piesele și elementele de recuzită au fost furate de localnici pentru a le folosi ca ornamente pentru gazon și altele asemenea, templul, și o parte dintre sfinxuri, au mai rămas, împreună cu alte elemente de recuzită.
Prea mare și scump pentru a fi adus înapoi în Los Angeles și, a insistat DeMille, prea valoros pentru a fi lăsat rivalilor cineaști, legenda spune că regizorul a dat dispoziție ca toate elementele să fie îngropate în nisip, unde au rămas până în anii 1980, când doi detectivi amatori au început o odisee aproape la fel de colosală ca Cele Zece Porunci, în sine.
În 1990, au fost recuperate porțiuni de hieroglife și basoreliefuri de pe fațada templului, precum și părți de costume.

Mai rârziu, în 2017, o echipă de arheologi, restauratori de artă a pornit din nou să dezgroape mai multe piese de decor. Printre descoperirile lor s-a numărat și un alt cap de sfinx, expus acum în muzeu.