Te iubesc, urâtule! -un editorial de Viorel Negru

Finală de campionat mondial: Argentina-Franța.
Am pornit ca fan al Braziliei, apoi al Argentinei, însă după primele 45 de minute ale finalei m-am schimbat, așa cum îmi schimb ciorapii după o zi de muncă.

N-am avut întotdeauna cele mai bune relații cu Franța, figuranți, Orașul Luminii, castele etc. Cu Argentina n-am avut tangențe mari, i-am bătut la Mondiale în 1994, suntem latini, dar parcă în afara oceanului ne mai desparte ceva, un ocean de singurătate, ca un tangou al despărțirii globale antrenat în Europa Unită.
Mai este și faza cu Insulele Falkland, atunci când Margaret Thatcher, fan al rugby-ului, a marcat un eseu trimițând câteva portavioane de control, așa pentru a-și dovedi sieși că Doamna de fier nu este doar o poreclă.

Am urât Franța când Charlie Hebdo a postat pe prima pagină, o imagine cu „Ferraille”, fier vechi, ca o insultă la adresa noastră. N-a mai contat atunci nici faptul că fiii de boieri au studiat la Paris, nici generalul Berthelot, nici perioada interbelică, nimic.
Dacă aveam de ales atunci între Franța și Argentina luam primul svion spre Buenos Aires.
Apoi un autobuz spre Rosario unde s-a născut Che Guevara ca să aprindem o lumânare.

Nu vorbesc aici despre Maradona. Geniu și hoț deopotrivă. În meciul ăla cu Anglia a furat cu mâna și a luminat cu piciorul.
Nu vorbesc nici de Messi. Gentleman până la un moment dat. În privința eleganței, nu se poate compara nici cu Pele, Van Basten, Ronaldinho sau Gerd Muller. Sângele i-a fiert întratât încât s-a agățat de chiloții unui francez ca un ultim efort al inteligenței native.
În privința asta, a fair-play-ului, englezii l-ar face pe Mbappe lord în secunda doi, numai pentru prestația din această finală.

Argentina nu a câștigat pentru că a fost mai bună neapărat, fotbalul, ca și viața, are nedreptățile lui.
Uitați-vă la fața de nevinovat a argentinianului care i-a dat un cot în piept portarului Lloris. Ăla este un bun exemplu al fotbalului? Victorie prin orice mijloace?
Nu luptă dreaptă?
Se întâmplă și în viața de dincolo de stadion. Adevărul este cu totul altul dincolo de lumina geniului. Știu mă vor înjura mulți, n-ar fi prima oară, dar închipuiți-vă că echipa sud-americană ar avea un echivalent în fotbalul românesc. Dar mai există fotbal la noi? . Putem vorbi de orice echipă românească. Nu-l are pe Messi, nu este nici măcar echipă, ci mai degrabă s-au adunat unii să se joace pentru mașini și gagici. Nicidecum pentru glorie sportivă. Naționala? O rușine. Echipa României nu va fi vreodată campioană mondială. Nici măcar una balcanică. Geniul s-a terminat la Gică Hagi, tactica este a pământului pârjolit iar arbitrajul are VAR, dar pe pereții FRF. Se joacă sălbatic la noi, cu ifose de vedete îmbogățite peste noapte. Se vorbește de viziune de parcă asta se mănâncă la cină cu salată de varză.

În seara asta, timp de o repriză și prelungiri am fredonat „Allez enfants de la patrie”. Apoi m-am prăbușit în fotoliu și am rămas neclintit.
Am rămas cu o singură amintire din tot meciul. Atunci când consoarta a vorbit gura fără ea și văzându-l pe Mbappe pe ecran după marcarea golului doi a spus: „Te iubesc, urâtule!” Apoi s-a uitat spre mine.
Așa cum privesc eu un meci din campionatul intern. A fost prima oară în viață când dorea prelungiri în locul unui film. Probabil, și ultima.

Dar Messi?, vă veți întreba. Iartă-mă, Lionel, ai jucat la Barcelona, acum la campioana Franței. Ești imens.
Dacă jucai la noi, erai prieten de pahar cu Florinel Coman și cântai manele când băteai Voluntariul.
Ai fi fost ca noi.Trist. Și fără vreo finală. Fără viitor.

Allez să-mi umpleți frigiderul…

P.S. Are vreo importanță cine a câștigat într-un meci atât de frumos?

– Viorel Negru